Continuarea…

Credit in plina expansiune, pericolul unor bule financiare si inflatiei, o supraincalzire a economiei- toate acestea au impins Banca centrala a Chinei sa dea cu banul, intrebandu`se daca sa urce dobanda cheie sau sa procedeze ca`n “Avatar”.

Zic de “Avatar”, pentru ca am auzit ca ar exista banci centrale care se conecteaza la o viata paralela in care discuta cu bastinasii, fac moral suasion, regleaza dezechilibrele, da` cand revin “acasa”, se pun pe plans.

In ciuda crizei economice care nu avea cum sa ocoleasca China, autoritatile locale au mentinut – e drept ca la un pret destul de mare, 400 miliarde de euro, cat a costat planul de relansare- o crestere economica de 8 %, nivelul minim acceptat pentru a infiinta suficiente locuri de munca, la viteza cu care se inmultesc chinezii.

Oameni cu ecusoane guvernamentale pe piept spun ca anul trecut, atunci cand economia globala cadea cu 1,4 %, China crestea cu 9,5 %.
Mai mult, in 2009, China a devenit cel mai mare exportator mondial, detronand ocupantul traditional al podiumului – pe nemtii germani din Germania. Cercetatorii chinezi din cadrul Academiei de stiinte sociale estimeaza ca in 2010 cresterea economiei chineze ar putea atinge 16%, ceea ce ii dorim si noi Romaniei.
Aceasta super-potenta isi are insa si reversul ei: supraincalzirea economiei. Autoritatile Chinei tre` sa gaseasca modul in care se poate mentine o asemenea crestere intr`un context inflationist. Lucru dificil, daca ne uitam ce se intampla in economia lor.
Creditele date de bancile chineze au explodat pur si simplu in prima jumatate a anului trecut, atingand 7.400 miliarde de yuani (740 miliarde euro). Raportat la PIB, asta inseamna circa 30%, ceea ce te face sa iti pui cateva intrebari.
Prima e legata de riscul aparitiei unor bule speculative pe activele bursiere si imobiliare. Contributia creditului in formarea lichiditatii e foarte importanta in orice economie, iar atunci cand discutam de un spatiu economic mai putin dezvoltat, aceste lichiditati se orienteaza in cateva „goluri” evidente: active bursiere si imobiliare. Astfel se formeaza o presiune pe pretul din aceste sectoare, presiune care poate duce la aparitia fenomenului numit „bula”, altul decat personajul bancurilor romanesti.
O alta intrebare care ii roade pe oficialii Chinei este cea legata de inflatie. Dupa 9 luni in care indicele preturilor se balacea in teritoriu negativ, aceasta a urcat la plus 0,6% (anualizat) in noiembrie 2009. Daca el va continua sa creasca, evident ca va „apasa” pe cresterea economica, creând lacrimi si suspine in ochii oficialitatilor.
Guvernul chinez a cerut bancilor sa fie „rezonabil” atunci cand da credite. Degeaba. Numai in prima saptamana din 2010, cand inca noi ne dregeam cu potroace dupa Revelion, bancile chineze dadeau 61 de miliarde de euro prin credit, un nivel echivalent cu creditul cumulat din octombrie si noiembrie sau cam cat produce Romania intr`o jumatate de an. Ca urmare, Banca Centrala a Chinei a marit rezervele minime obligatorii pentru marile banci si dobanda pentru obligatiunile Trezoreriei cu maturitatea de un an. Intentia e mai mult decat clara- reducerea lichiditatii din piata, astfel ca bancile sa nu mai aiba robinetul larg deschis pentru imprumuturi. N`ar fi exclus sa vedem in curand cresterea dobanzii cheie, daca lucrurile continua sa inainteze in aceasta directie.

Multe ţări au introdus ţintirea explicită a inflaţiei în conducerea politicii monetare. Pe lângă stabilizarea inflaţiei se pune în general accentul pe stabilizarea pe termen scurt a economiei reale, proces cunoscut drept ţintire flexibilă a inflaţiei.

Se stie, o criză financiară are un impact negativ asupra inflaţiei viitoare şi a producţiei. Din cauza asta, băncile centrale trebuie să se uite si spre asemenea evenimente în prognozele lor macroeconomice şi mai ales, să acţioneze în consecinţă.
Mai mult, ţintirea flexibilă a inflaţiei asigură că agenţilor economici nu li se vor percepe dobânzi mari în situaţia în care şomajul este ridicat şi cererea în economie scăzută. Criticii acestui punct de vedere susţin că dezechilibrele financiare se acumulează într-o perioadă lungă de timp şi, astfel, ţintirea flexibilă a inflaţiei trebuie să aplice un orizont temporal mai larg pentru evaluarea perspectivei inflaţiei şi a producţiei. De asemenea, este necesar a se pune mai mult accentul pe distribuirea riscului.

Caracteristica principală a abordării prin ţintirea inflaţiei este stabilirea unei ţinte a inflaţiei ca obiectiv central al politicii monetare pentru banca centrală. În unele cazuri, cum este Banca Angliei, ţinta este exprimată printr-o singură cifră, iar în alte cazuri este exprimată ca un interval, cum este în Israel, 1-3%.

O banca centrală este uneori confruntată cu presiuni pentru a încerca să influenţeze cursul de schimb real, în special după o apreciere recentă a cursului de schimb. Cel puţin temporar, banca centrală poate produce o depreciere reală prin reducerea ratei dobânzii, ceea ce ar duce la creşterea inflaţiei. În cazul în care rata inflaţiei s-a situat sub nivelul intervalului ţintit, prin ţintirea inflaţiei cursul de schimb poate fi influenţat temporar în direcţia dorită. Într-o economie deschisă de mici dimensiuni însă, cel mai bun mod de a influenţa cursul de schimb pe termen mai lung este utilizarea politicii fiscale, restricţiile
fiscale tinzând să producă o depreciere.

In momentul de faţă, două treimi dintre statele care recurg la ţintirea inflaţiei sunt ţări neindustrializate. In anii ’90, când ţările industrializate au început să adopte ţintirea inflaţiei, era pe deplin admis – inclusiv de către FMI – că asta nu reprezenta o strategie adecvată pentru ţările neindustrializate, datorită exigenţelor instituţionale şi tehnice necesare pentru succesul său: autonomia instituţională a băncii centrale; capacităţile analitice dezvoltate la banca centrală şi datele necesare; preţuri nereglementate în cea mai mare parte şi determinate de către piaţă; sistem financiar solid cu mecanisme eficiente de transmisie a politicii monetare.

Un regim de ţintire a inflaţiei ar putea fi inoportun din cinci motive principale:
- Sprijin politic insuficient. Fără un angajament politic manifestat – faţă de independenţa băncii centrale şi adoptarea de politici bugetare şi salariale care permit atingerea obiectivelor de inflaţie – credibilitatea obiectivelor de inflaţie ar putea fi serios compromisă.
- Inacţiune. Ţintirea inflaţiei nu trebuie adoptată decât dacă banca centrală este capabilă să ia deciziile şi măsurile necesare pentru a finaliza proiectul; în special, obiectivul de inflaţie trebuie să fie sistematic în fruntea priorităţilor sale.
- Capacităţi operaţionale slabe. În anumite ţări (si nu vreau sa spun acum daca e cazul Romaniei si al BNR) în care sistemul financiar este prea puţin dezvoltat, capacităţile operaţionale ale băncii centrale sunt prea slabe pentru ca politica monetară să poată fi independentă.
- Fixarea salariilor şi a preţurilor din exterior. Salariile şi preţurile sunt aproape în totalitate determinate de către preţurile externe şi cursul de schimb, caz în care ţintirea inflaţiei nu va reduce volatilitatea producţiei sau inflaţia mai bine decât un regim de legare a cursului de o monedă.
- Inflaţie iniţială ridicată. Ţintirea inflaţiei nu a fost adoptată adesea în perioade de inflaţie ridicată, poate pentru că riscurile de a rata obiectivele de dezinflaţie nu vor creşte credibilitatea regimului de ţintire.

Problemele legate de aplicarea tintirii inflatiei variază de la o ţară la alta. În ţările neindustrializate, aceste probleme sunt slaba gestiune financiară a sectorului public, subdezvoltarea instituţiilor şi pieţelor financiare, modesta credibilitate a politicii monetare, puternica euroizare a angajamentelor financiare şi vulnerabilitatea la bruştele variaţii ale fluxurilor de capitaluri şi la opinia investitorilor internaţionali.

Adesea, structura economiei şi mecanismele de transmisie a politicii monetare sunt mai incerte şi este uneori mai dificil de a evalua poziţia conjuncturală din cauza insuficienţei datelor.
Subdezvoltarea instituţiilor şi pieţelor financiare influenţează eficienţa şi viteza diferitelor căi de transmisie a politicii monetare.

O euroizare puternică poate modifica sensibil transmisia politicii monetare: ea amplifică adesea efectul variaţiilor cursului de schimb asupra activităţii. În acest caz, o mai mare netezire a cursului de schimb ar putea fi adoptată. De asemenea, ar putea fi necesare luarea de măsuri prudenţiale şi operarea altor reforme pentru a întări sistemul financiar, în special pentru a reduce vulnerabilitatea la variaţiile de curs de schimb.

Liberalizarea mişcărilor de capitaluri, precum şi privatizarea şi noile posibilităţi de investire au antrenat intrări masive de capitaluri în mai multe ţări, care au exercitat presiuni puternice în sensul creşterii asupra cursului de schimb. Angajamentul luat în ceea ce priveşte obiectivul de inflaţie poate fi atunci în netă contradicţie cu presiunile în favoarea menţinerii stabilităţii cursului de schimb şi a competitivităţii externe. Intervenţii masive pe pieţele valutare sau măsuri administrative au fost utilizate pentru a înfrâna presiunile asupra cursului de schimb, dar aceste măsuri au uneori o eficacitate limitată şi riscă să pună la îndoială priorităţile băncii centrale.

Insuficienţele datelor şi incertitudinea cu privire la structura economiei şi transmisia politicii monetare pot antrena, de asemenea, schimbări în aplicarea strategiei de ţintire a inflaţiei.

Masura priveste circa 2500 de angajati ai bancilor si se refera deocamdata doar la bonusurile din 2009.
Ideea taxarii bonusurilor a aparut in decembrie, fiind propusa simultan de presedintele francez Nicolas Sarkozy si de premierul britanic Gordon Brown.
E drept, in Marea Britanie masura vizeaza 50.000 de salariati si va aduce Statului circa 5 miliarde de lire sterline (5,5 mld euro).

Restul tarilor europene inca nu s„au aliniat initiativelor franco-britanice. Nici SUA, unde administratia Obama lucreaza la elaborarea unui mecanism de taxare a bancilor, dar nu a bonusurilor bancherilor.

De ce s-a apreciat leul?

Bancile spun ca pe fondul aprecierii monedelor regionale, leul prinde si el “carnita”. Sau ca perceptia strainilor e mai buna fata de Romania.

Ca, atata vreme cat ne indreptam catre o stare de stabilitate post-crisis, e normal ca moneda sa reactioneze favorabil.
BNR are o alta teorie. Oficialii Bancii Centrale spun ca foarte multe banci si-au deschis anul trecut pozitii lungi, mizand pe deprecierea leului pe care o si trambitau pe toate canalele posibile. Daca deprecierea s`ar fi realizat, sigur ca bancile respective ar fi castigat multi bani (pana la urma, nu profitul e motivatia economiei?). Treaba e ca bancherii respectivi au realizat ca deprecierea nu va mai veni, drept pentru care si-au închis pozitiile. Efectul e simplu- leul s`a intarit.

Castiga sau pierd romanii din intarirea leului?

Castiga, fara alte explicatii. Exemplu concret. Familia Ionescu are active de 5000 de lei (suma este evident, fictiva), detine 1000 de lei in depozite si are un credit de 1000 de euro. Date valabile in cazul unui curs de 4 lei/eur.
Daca cursul ajunge la 3.5 lei, datoriile scad la 3.5 * 1000, adica la 3500 de lei, fata de 4000 cat valorau in prima situatie. Raportul avere/capital propriu (active minus datorii) scade, astfel ca valoare neta a gospodariei creste (cu tot ce presupune asta- acces la credite samd)
Prin urmare, romanii castiga atunci cand leul se apreciaza.

Pana unde s-ar putea deprecia leul?

Asta e in functie de cum va evolua economia. 2010 va fi un an foarte greu, dar e posibil sa asistam in partea a doua a anului la un curs mai mic de 4 lei/euro. Daca va fi sa fie mai repede, cu atat mai bine.
Desigur, volatilitate va exista. Leul se va deprecia, se va aprecia, dar trendul de apreciere (subliniez, in absenta unor socuri in economie) va fi cel care va dicta.