În perioada în care numai cei foarte bogaţi deţineau proprietăţi şi capital propriu, fluctuaţiile valorii activelor ridicau mai puţine probleme la nivel macro. Şi atunci creşteau sau se prăbuşeau preţurile, dar consecinţele erau suportate în mare parte de proprietarii bogaţi. Azi, situaţia se prezintă altfel. Mulţi factori care iau decizii în privinţa politicii monetare ezită când au de-a face cu riscuri precum supraevaluarea activelor, deoarece acestea pot afecta obiectivele privind stabilizarea.
Supraevaluarea preţurilor activelor, urmată de prăbuşirea acestora, determină atât o creştere a volatilităţii, cât şi a inflaţiei şi ameninţă stabilitatea sistemului financiar. FMI estima că o creştere excesivă medie a preţurilor proprietăţilor durează 4-5 ani şi este asociată cu o pierdere de 8 la sută din PIB care afectează atât consumul, cât şi investiţiile. Efectele bunăstării determină o creştere rapidă a consumului, urmată de o prăbuşire a acestuia. Majorările înregistrate de preţul capitalului propriu înlesnesc finanţarea unor noi proiecte de către firme, conducând la o creştere excesivă şi apoi la o prăbuşire a investiţiilor. Garanţiile la împrumuturi sunt supraevaluate, astfel încât, în momentul în care preţurile se prăbuşesc, se produc dezechilibre la nivelul bilanţurilor intermediarilor financiari care au efectuat împrumutul. Creşterile excesive tind să mărească venitul fiscal, încurajând reducerea impozitelor şi expansiunea cheltuielilor, care nu pot fi reversibile din punct de vedere politic în momentul în care inevitabil se produce prăbuşirea. Este datoria bancherilor centrali să elimine efectele conomice pe care le produce supraevaluarea preţurilor activelor. În multe ţări cumpărarea locuinţelor este puternic susţinută, ceea ce face ca atât bilanţurile populaţiei, cât şi cele ale intermediarilor financiari să fie expuse la scăderi puternice ale preţurilor. Acest lucru sugerează că impactul macroeconomic al unui ciclu „boom and crash” la nivelul preţurilor proprietăţilor ar putea fi mai mare în ţările care au mai mult credit nerambursat.
Inovaţia financiară reduce costurile şi îmbunătăţeşte eficienţa transferului de risc. Riscul este astfel transferat către cei care pot face mai bine faţă acestuia, iar rezultatul constă într-un consum mai atenuat.
Ciclul „boom and bust” la nivelul preţurilor activelor nu numai că duce la o creştere a volatilităţii inflaţiei şi a producţiei, dar poate, de asemenea, să mărească riscul producerii unor evenimente nefericite. La fel ca şi administratorii riscurilor din sistemul economic şi financiar, şi decidenţii politici sunt nevoiţi să aibă grijă de supraevaluări. Este important de precizat că preţurile activelor se încadrează în mod natural în oricare cadru politic modern al unei bănci centrale. Includerea acestora este în deplină conformitate cu ţintirea inflaţiei aşa cum este practicată în mod obişnuit. Un studiu destept, al unui bancher central, cu cifre si date, gasiti aici
