“Vă garantez că inflaţia se va apropia de 5% până la 1 ianuarie 2007. Dacă se va întâmpla acest lucru, vom reduce şi nivelul rezervelor minime”, a zis Isarescu,la Iaşi.
…e bine sa ne amintim. In fond, si guvernatorii sunt oameni. Prin urmare uneori se hazardeaza d`amboulea
Viaţa de dealer valutar nu depăşeşte 5 ani. Starea de încordare permanentă la monitorul pe care curg cursuri, grafice şi analize şi teama de a nu aduce băncii pe care o reprezinţi prejudicii, fac ca după circa 5 ani, dealerii să renunţe.
„Cazuri de leşin pe fond de stress au fost. Infarct nu, că piaţa românească nu este la fel de matură ca cea din Vest. Dar am avut colegi pe care a fost nevoie să-i înlocuim, că leşinaseră de stress” spune unul din dealerii români. El mai spune că recompensa financiară a unui dealer e pe măsura eforturilor. „Discutăm de nivelul miilor de euro. E o fericire de scută durată, însă. Trebuie să-ţi placă ce faci, altfel în mai puţin de un an te duci să te internezi la Spitalul 9”, spune dealerul. Munca unui dealer e de fapt, miza pe fler. „E nebunie. Stau în medie opt ore pe zi cu ochii în monitoare, fac calcule şi plasez bani. Mă uit cu un ochi la cursuri, la datele macroeconomice din tot felul de state, la ştiri politice, economice. Cu celălat ochi sunt atent la ce-mi comandă banca sau clientul pentru care lucrez” mai spune dealerul. Pe monitoare curg non-stop informaţii de tot felul.
Un dealer bun ştie că munca lui se împarte în două. „Trebuia să urmăreşti două componente; una pe pieţele valutare din afară, iar cealaltă de pe piaţa noastră. Pe piaţa externă, trebuie să reglezi poziţia băncii pe care o reprezinţi. De pildă, banca ta are de plătit clienţilor dobânzi scadente şi are nevoie de lei. Ca să-i obţină, vinde euro. Sau invers. Poate avea nevoie urgentă de euro sau liră sterlină pentru a achita un împrumut extern şi trebuie să vândă lei. Atunci intervii tu. Intri în piaţă şi te orientezi. Nu întotdeauna însă vinzi sau cumperi moneda de care ai nevoie în mod direct. Uneori ieşi mai avantajat printr-un schimb încrucişat. Cumperi forinţi din Ungaria, îi vinzi pe piaţa din Uruguay şi în loc, iei moneda de care ai nevoie, dacă şi cursul e bun”, explică dealerul. El mai spune că cele mai mari riscuri sunt pe piaţa operaţiunilor speculative. „Operaţiunile speculative sunt cele mai dure. Dacă legea lui Murphy are un loc unde se aplică la fix, ringul licitaţiei valutare e locul ăla. Cum să-ţi spun…? Toate calculele, toate legile economice, trendurile, toate sunt de partea ta şi teoretic, achiziţia ta e sută la sută un câştig. Ei bine, după ce intri în piaţă, câştigul teoretic devine pierdere certă”, explică dealerul. Profitul sau pierderile pot fi decise de evcenimente aleatorii, cum ar fi o explozie undeva pe glob. Noroc că riscurile la care e supus un dealer sunt limitate de sumele pe care acesta le poate juca pe piaţă. „Începi să speculezi mişcările de pe piaţă. Ştii că euro dolar e 1,2430 şi după ce te uiţi pe ştiri şi citeşti analizele grafică de pe monitor, te blindezi cu indicatorii macro, şi îţi spui că cursul va merge în 1,2480. Şi-atunci cumperi. După ce ai cumpărat, te trezeşti că nu ştiu ce explozie a avut loc într-o zonă, nu vreau să dau nume, şi ţie ţi s-a dus dracului afacerea. Ai pierdut. Noroc că banca are limită de dealer, adică nu poţi juca sume de ordinul zecilor de milioane de euro. În funţie de bancă, de funcţia pe care o ai, un dealer poate juca între 2-8 milioane de euro, iar un arbitru, 12-18 milioane. Dacă eu pierd, poate un coleg câştigă mai mult şi banca ăşi are acoperită eventuala pagubă. Ăsta e jocul”, precizează dealerul.
Cu toate astea, la noi nu au fost cazuri de colegi care să facă infarct, cum e la americani. Leşinuri, da, sunt. Asiaticii pierd oameni din cauza stressului”, spune el.
E drept, condiţiile de lucru nu se compară. În străinătate, ai câte un dealer la câte o pereche de valute. În România, lipsa de specialişti îşi spune cuvântul. „La noi, sunt până în 20 de oameni pe arbitraj, faţă de alte state care au câte 200. Acolo au dealeri specializaţi pe perechi de valute (dolar-sterlină). Ăia doar asta fac: se uită la cursurile perechii pe care sunt specializaţi. Şi dacă îi trezeşti la 4 dimineaţa, ei pot să-ţi spună cum s-a mişcat raportul valutar de care răspund în ultimele zile, pe ore. Şi mai e o fierenţă, dacă tot vorbim de piaţa externă. Unele state au şi servicii de arbitraj de noapte. Gândeşte-te că piaţa asta e una non-stop. Prima intră Europa, apoi, America. După ce americanii termină teoretic licitaţiilea, intră asiaticii. La noi încă nu s-au introdus serviciile de noapte. Nu e cazul… ”, precizează dealerul.
Cât despre piaţa internă, aici lucrurile sunt mult mai simple. „Piaţa noastră interbancară e mult mai laxă. Iar dacă mai intervine şi BNR, oricum nu ai ce să faci. Te aliniezi trendului sau pierzi. Piaţa monetară românească e şi uşor lichidă. Numai săptămâna trecută, BNR a sterilizat circa 3,8 miliarde RON, adjudecate la o dobândă medie de 8.02%. Pe piaţa noastră trebuie doar să îţi cunoşti limitele pe care banca ta ţi le impune. Ca jucător, eşti fireşte, obligat să urmăreşti să aduci băncii tale profit. Nu poţi vinde la infinit euro şi nu poţi cumpăra la infinit euro. Trebuie să te încadrezi în nişte limite stabilite strict de BNR. Joci după regulile lui Isărescu. Dar oricum, e mult mai simplu, pentru că pieţele noastre nu dispun de instrumente sofisticate, cum sunt cele din străinătate. La noi, până şi hedgingul valutar se face într-o formă oarecum primară, faţă de modul în care se „hedguiesc” marile bănci. Noi nu avem o aşa o experienţă în domeniul ăsta, ca să ne permită existenţa unei pieţe similare celor din Vest”, conchide dealerul român.
„Dacă eliminăm influenţa rezervelor minime obligatorii (RMO), dobânzile băncilor româneşti sunt mai mici decât cele din UE”, explică preşedintele Alpha Bank, Sergiu Oprescu. „Aici, la fiecare dolar pe care un român îl depune la bancă, eu trebuie să iau 40 de cenţi şi să-i dau Băncii Naţionale, care mă recompensează cu 0,7 la sută pentru ei. Îmi mai rămân aşadar 60 de cenţi pe care eu trebuie să-i plasez în piaţă în aşa fel încât să-mi aducă profit. De aceea, dobânzile la credite din România sunt mai mari decât cele din alte state”, a justificat Oprescu dimensiunea costului creditului din România.
Conturi de buget familial (Budget Accounts)
Acest produs oferit de băncile din UE vine în întâmpinarea clienţilor care constată că anumite facturi (curent, telefon, gaz) sunt scadente la anumite date din an. Se întâmplă astfel ca, în unele luni, cheltuielile să fie foarte mari, iar în altele nesemnificative. Clientul băncii este ajutat astfel să plătească facturile totale printr-un tip special de descoperit de cont, astfel încât costul facturilor să poată fi suportat pe mai multe luni. Plafonul creditului în descoperit de cont, în cazul contului de buget, are la bază estimarea cheltuielilor pe 1 an făcută de client. Suma se împarte la 12 pentru a se stabili suma ce trebuie să fie în cont în fiecare lună. După plata facturilor, la sfârşitul anului, soldul contului de buget trebuie să fie zero (dacă estimarea a fost corectă).
Împrumuturi testamentare
Se acordă persoanelor care moştenesc nişte valori/bani în urma decesului altei persoane şi care nu dispun de fondurile necesare plăţii taxei de moştenire. O dată cu intrarea în drepturi a moştenitorului, acesta va rambursa împrumutul. În condiţii similare se pot acorda credite pentru organizarea unei nunţi, urmând ca, după încheierea evenimentului, creditul să fie rambursat din banii încasaţi ca „dar de nuntă”.
Evidenţa operaţiunilor efectuate prin cărţile de credit ale angajaţilor
unei firme
Acest serviciu permite firmelor să controleze cheltuielile pe care angajaţii
lor le fac. Se fixează o limită totală de creditare pentru societate (ca sumă a limitelor stabilite pentru fiecare angajat în parte). Aceste cărţi sunt utilizate de angajaţi ca orice carte de credit, iar lista detaliată a operaţiunilor efectuate este expediată societăţii (fiecare articol de cheltuieli şi cartea de credit la care se referă).
Conturi de economii scutite de taxe
Din cauza scăderii economiilor personale, în 1991, în Marea Britanie a fost implementat sistemul TESSA (Tax Exempt Special Savings Accounts). Orice persoană poate depune la bancă o sumă de bani (există limită maximă prestabilită), dar dobânda rezultată nu e supusă impozitării. Condiţia este de a nu face nici o retragere pe termen de 5 ani (unele bănci permit retragerea dobânzii). Deşi economiile din România sunt în aceeaşi situaţie, măsurile de încurajare a economisirii întârzie.
Nici o instituţie din ţara asta nu poate controla dacă băncile nu practică taxe sau comisioane abuzive, deşi tot mai mulţi clienţi se plâng de modificările dese care au loc pe parcursul derulării contractelor de creditare. Peste noapte, mai apare câte un comision care nu exista la momentul semnării contractului sau, la scurt timp după acordarea creditului, dobânda urcă, deşi tendinţa pe piaţă este de scădere.
Băncile în cauză nu pot fi în nici un fel trase la răspundere, deoarece contractele prevăd referiri generale la aceste aspecte, respectiv se menţionează o dobândă variabilă, fără a se preciza riguros în funcţie de ce va varia aceasta sau nu se menţionează că se vor menţine comisioanele din momentul contractării pe toată perioada împrumutului. În aceste situaţii, nici Direcţia de Supraveghere din cadrul BNR, nici Consiliul Concurenţei şi nici Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului nu pot apăra clienţii băncilor de eventualele abuzuri. Reprezentanţii Băncii Centrale spun că nivelul taxelor şi comisioanelor este un drept intern al fiecărei bănci, pe care BNR nu are cum să îl încalce. “Banca Naţională nu are nici o atribuţie legată de controlul asupra taxelor şi comisioanelor practicate de bănci. Discutăm aici despre dreptul de administrare al unei bănci, în care Banca Naţională nu are cum să intervină, decât în măsura în care se produc ilegalităţi, din punctul de vedere al normelor noastre. Cu alte cuvinte, asupra nivelului comisioanelor, taxelor ori dobânzilor, nu operează, din partea Băncii Centrale, decât măsurile de politică monetară. În rest, piaţa este cea care face selecţia. Dacă de pildă, o bancă are comisioane prea mari, normal ar fi ca şi clienţii să o ocolească. BNR nu are cum să ceară vreunei bănci din sistem să modifice un anumit comision pentru că respectivul comision ar fi prea ridicat”, mi-a spus Nicolae Cinteză, şeful Direcţiei de Supraveghere al BNR.
Şi reprezentanţii Consiliului Concurenţei recunosc că au mâinile legate în ceea ce priveşte corectitudinea cu care băncile îşi fixează comisioanele. “Nivelul taxelor sau comisioanelor bancare ţine de politica fiecărei bănci, iar noi ca autoritate de concurenţă nu avem cum interveni. Atribuţiile noastre se limitează la cercetarea regulilor de concurenţă – dacă mai multe bănci nu fac înţelegeri între ele privind un anume tarif al unui serviciu, de pildă. Dacă un serviciu bancar se modifică unilateral de către o bancă, asta deja nu mai ţine de noi”, a declarat o fatuca de la Consiliul Concurenţei.
Situaţii similare
O serie de bănci din Franţa au fost amendate pentru că s-au înţeles între ele în privinţa dobânzilor cu care operau pe piaţă. În urmă cu câţiva ani, Consiliul Concurenţei din Franţa a amendat cu câte un sfert de miliard de euro BNP, Societe Generale, Credit Lyonnaise, pentru înţelegeri care au dus la alterarea mecanismului concurenţei pe piaţa franceză a creditului. E drept, comisarii de concurenţă din Franţa au lucrat circa 7 ani pentru a reuşi să demonstreze aceste înţelegeri frauduloase.
Ce e de făcut?
“Teoretic, fiecare client poate să îşi negocieze contractul cu banca. Discutăm de un contract aici şi, ca orice contract, el ar trebui să fie negociat”, recomandă şeful supravegherii bancare din Banca Centrală. Clienţii nu sunt obligaţi să semneze contractele de creditare pe loc, ci pot să ia documentele acasă să le studieze, ori să meargă însoţiţi de un avocat specializat pe drept comercial. De fapt, contractele pe care bancherii le pun sub nasul clienţilor sunt doar de “adeziune”, prin care trebuie numai să semnezi că eşti de acord cu toate condiţiile băncii. Dacă încerci să schimbi un paragraf din contract, te împotmoleşti în birocraţia bancară. Legea nr. 289 / 2004 privind regimul juridic al contractelor de credite pentru consum arată ce trebuie să conţină acest tip de contracte: să aibă înscrise foarte clar rata, dobânzile, ca şi nivelul şi modul în care pot fi modificate comisioanele. De asemenea, contractul trebuie să prevadă clauzele privind nerespectarea unora dintre angajamentele celui împrumutat, specificându-se clar şi cu ce costuri se va face aceasta.
“Desigur, dacă am discuta în termeni de confort al clientului, ar fi foarte binevenită publicarea unei DAE (Dobândă Anuală Efectivă) pentru depozite. Una care să ia în calcul toate costurile ataşate depozitului bancar”, mi-a spus unul din directorii din BNR.
Ideea de la care am pornit este foarte simplă: dacă scădem din dobânda bonificată la un depozit bancar costurile legate de deschiderea de cont, taxele de administrare ale contului şi comisioanele de retragere, başca impozitul luat de stat pe câştigurile din dobânzi, erodarea adusă de inflaţie, dobânda efectivă este mult sub cea afişată de bancheri.
Luaţi cazul unui client care depune 100 de lei la o bancă, pe termen de un an, care îi bonifică o dobândă anuală de 7 la sută. El va plăti o taxă de deschidere de cont (există şi bănci care nu percep această taxă, dar au alte comisioane mai ridicate) medie de circa 8 lei, un comision de retragere de circa 0,5 la sută (dar nu mai puţin de o sumă fixă). Aşadar, clientul ar trebuie să primească la finele anului, 107 lei. Din care ne apucăm să facem scăderi. În primul rând, 16 la sută pe care îi datorăm statului. Adică 1,12 lei. Apoi, comisionul de retragere de 0,5 la sută. Alţi 5,35 lei. Scădem şi cei 8 lei plătiţi la deschidere şi obţinem că, după un an, din 100 de lei depuşi, avem de fapt în buzunar 92 de lei şi ceva mărunţiş. Şi asta fără a mai lua în calcul inflaţia, care erodează şi ea banii din cont cu 5-6 la sută. Şi nici situaţia ipotetică în care vrei să îţi retragi banii înaintea termenului de un an. Atunci pierderile devin chiar serioase, pentru că banca îţi va calcula o dobândă la vedere, mult mai mică decât cea la termen.
Un bancher mi-a spus însă că publicarea unui asemenea indicator ar afecta imaginea băncilor. „Gândiţi-vă că noi luăm cota unică de 16 la sută, dar nu o băgăm în buzunarul nostru, ci o dăm Statului. Chiar dacă pentru client reprezintă un cost, pentru noi nu se constituie un venit. Iar oamenii ar putea crede că lăcomia e a noastră, a bancherilor”, zice BNR-istul.
Magazin online unde se vând tricouri, şepci sau suveniruri, o zonă interactivă de jocuri educaţionale pentru copii, bursă virtuală, lecţii interactive despre ce e aceea linie de credit, de pildă – toate acestea nu fac parte dintr-un magazin online, ci reprezintă pagina de internet a unei bănci americane, Commerce Bank. Nu numai copiii au pagini speciale acolo, ci şi adolescenţii, părinţii şi educatorii. Vizitatorii pot astfel cu un simplu click să descarce lecţii, planuri sau resurse pentru educatori, ori poveşti animate pentru copii, toate cu un caracter educaţional pe probleme financiare. De asemenea, pentru a-ţi testa calităţile de jucător pe bursă, Commerce Bank oferă 50.000 de dolari virtuali, cu ajutorul cărora poţi să faci speculaţii bursiere.
Ia căutaţi aşa ceva la noi…
„În primul rând diferă mult gradul de penetrare a Internetului. Păi, câţi consumatori de net – şi discutăm aici despre ei ca despre posibili clienţi ai băncilor – sunt în State şi câţi avem în România? Apoi, ce vechime au băncile americane şi care e tradiţia băncilor de la noi? Una peste alta, cred că va mai dura între 5 şi 10 ani până când băncile româneşti vor avea şi ele pagini de Internet comparabile cu cele americane”, imi spune la telefon şeful uneia dintre primele bănci din România.
Tipul de activităţi desfăşurate de băncile americane poate fi dat ca exemplu băncilor europene şi mai ales celor româneşti, chiar dacă sistemul bancar este nu doar geografic diferit.
Trăsăturile băncilor americane:
De regulă, fiecărei categorii de clienţi îi corespund unele dintre categoriile de activităţi de bază ale instituţiei, astfel:
• clienţii din categoria „agenţii guvernamentale” beneficiază de serviciile de: bănci corespondente, trezorerie şi arbitraj, managementul investiţiei.
• clienţii din categoria „întreprinderi mari” beneficiază de serviciile de:
bănci comerciale, managementul investiţiei, trezorerie şi arbitraj.
• clienţii din categoria „persoane fizice şi întreprinderi mici” beneficiază de aproape toate serviciile de mai sus, personalizat. De menţionat că departamentul de Marketing şi cel de Asigurare a calităţii, având funcţii transversale de sprijinire a tuturor celorlalte departamente, joacă un rol esenţial.
Trăsăturile băncilor vest-europene
Băncile comerciale mari şi cu tradiţie din Europa occidentală sunt, în
prezent, organizate pe zone geografice şi, în cadrul acestora, pe tipuri de
activităţi, în genul organizării ING Bank. În general, se combină activitatea bancară cu cea de asigurări şi cu cea de management al investiţiei. În cadrul grupurilor financiare europene funcţionează departamente de Asset Management, International Fund, Insurance
Holdings etc. Serviciile bancare furnizate pentru persoane juridice includ: credite, plăţi şi cash management, dublate de tranzacţii pe pieţele valutară şi monetară, dar şi operaţiuni derivate. Pentru persoanele fizice, operaţiunile sunt simplificate, incluzând operaţiuni curente, depozite
bancare, carduri, schimb valutar.
Trăsăturile sistemului bancar est-european
Chiar după restructurarea sistemului, au rămas de rezolvat probleme importante cum ar fi cele legate de mentalitatea, atitudinea şi comportamentul unor angajaţi, modificarea frecventă a reglementărilor, absenţa unei culturi a calităţii etc. În timp, se va produce o egalizare a produselor bancare cu cele din UE, ca urmare a achiziţiilor şi fuziunilor viitoare.
Am fost primul care am scris despre asta .Dacă ar exista voinţă politică la nivelul Ministerului Finanţelor, sistemul de economisire ar putea fi relansat dup[ modelul francez al carnetelor de economii defiscalizate.
În Franţa, băncile se bat pentru a distribui „Livretul A”, un carnet de economii care aduce importante avantaje fiscale. Astfel, orice român, care ar depune o sumă minimă – reglată prin norme de reprezentanţii Ministerului de Finanţe –, ar putea intra în posesia unui asemenea livret de economii.
“Modelul francez ar putea fi aplicat cu succes la noi” – admit bancherii
΄Noi distribuim, cu succes, în Franţa celebrul «Livret A». Pentru ca un sistem similar să funcţioneze şi în România, e nevoie ca mecanismul să fie reglat de către oficialii români, băncile putând cel mult colabora în cadrul unui asemenea proiect. Deocamdată nu ştim câtă voinţă politică există în România pentru ca sistemul să capete dimensiuni concrete”, ne-au declarat oameni din boardul BRD.
Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului Băncii Naţionale, ne-a spus că, la rândul ei, Banca Naţională a României este prima interesata în creşterea gradului de economisire a populaţiei, aplicarea unui mecanism similar celui francez fiind o idee care merită întreaga atenţie. „Daca reprezentanţii Ministerului de Finanţe ar reuşi să pună la punct un sistem similar acelui Livret A, pasul următor ar fi ca băncile comerciale să încheie o convenţie cu Finanţele pentru a stabili clar condiţiile în care ar avea loc colaborarea. Banca Naţională nu numai că nici nu ar putea impune băncilor restricţii, dar ar aprecia asemenea iniţiative care duc la creşterea economisirii”, a mai spus Vasilescu.
Dăianu zice şi el că se poate
„Se poate. Dar trebuie ţinut cont de faptul că un sistem de economisire ca acela despre care vorbiţi trebuie aplicat într-o economie cu indicatorii stabili. Într-o ţară în care inflaţia de o cifră nu este consolidată, e foarte dificil să convingi pe cineva să facă economii pe termen lung. Ca să nu mai vorbesc de faptul că e nevoie de un mediu fiscal stabil, nu unul care se schimbă de câteva ori pe an“, a mai afirmat profesorul Dăianu.
Reprezentanţii Finanţelor nu yic nimic. Nu au auzit, nu cunosc şi deci nu pot comenta. La aşa minţi strălucite, nici nu mă mir….
