Recomandarea bancherilor catre BNR: publicati si indicatorii de mai jos!

1.Raportul dintre datoria gospodariilor populatiei si venitul acestora.

Indica gradul de îndatorare a populatiei în raport cu posibilitatile de rambursare. O crestere rapida a indicatorului poate anticipa deteriorarea gradului de neperformanta a portofoliului de credite de retail al bancilor din tara respectiva.
2.Raportul dintre platile de dobânzi ale gospodariilor si venitul acestora. Acest indicator este considerat ca fiind cel mai semnificativ dintre indicatorii financiari pentru gospodarii.
3.Raportul de pârghie. Acesta se masoara prin împartirea nivelului datoriilor totale ale gospodariilor la volumul activelor acestora. Si în acest caz, o crestere rapida poate semnala dificultati de rambursare în perioada urmatoare.

de unde provin riscurile bancare…

Riscurile cu care se confrunta bancile sunt generate de faptul ca

• bancile administreaza resurse financiare importante, multe dintre ele în forma lichida – de unde pericolul natural de furt sau frauda, interne sau externe;

• fata de alte firme, la care proportia dintre datorii si capital este foarte redusa (în multe cazuri de 1:1), bancile folosesc un mare volumde resurse atrase (uneori depasind si de 20-30 ori capitalul propriu), ceea cele face extrem de vulnerabile în conditii de volatilitate a mediului economic;
• valoarea reala a activelor bancilor este greu de determinat si, în plus, poate suferi modificari rapide;
• o parte semnificativa din resursele bancilor este constituita din depozite la vedere si pe termen scurt; din acest motiv, încrederea deponentilor este esentiala;
• activitatea bancara presupune în multe cazuri o retea teritoriala numeroasa si raspândita geografic – iar aceasta, alaturi de volumul mare de tranzactii efectuate zilnic de banci în mod uzual, necesita o foarte buna organizare a competentelor ierarhice, sistemelor contabile si de control intern, o functionare defectuoasa putând conduce rapid la o criza.
Pe plan international nu exista o clasificare unitara a riscurilor bancare. Acordul Basel II identifica 3 riscuri principale – de credit, de piata si operational, considerând ca toate celelalte riscuri sunt în fapt variante sau componente ale ultimului.

escrocheria Millennium Bank

In sfarsit, i`au prins. cumparau actiuni la propria banca prin intermediul off-shore-urilor, crezand ca astfel se poate manipula la infinit. scandalul in Portugalia e cat casa. La noi inca nu s`a suflat o vorba. E posibil sa asistam si la re-configurarea strategiei pe Romania a bancii, cata vreme CNVM`ul portughez, presa si e posibil chiar si procuratura sa desanteze banca. Asemenea institutii mincinoase ar trebui sa dispara. Nu numai ca au mintit cu instalatia de ei botezata “Brad”, ca fiind cel mai inalt din Europa, dar sunt si poltroni. Si stiu ce zic.

….tot despre Bancher…

e adevarat ca oamenii de la Financiar au stat seri tarzii la serviciu pentru ca una dintre bancile mari de la noi sa raporteze cresteri de profit mai mari de 15 ori decat intreaga economie romaneasca?

…si ca in realitate acele cresteri ar fi putut fi cosmetizate?

…Bancherul anului…

…care se lauda ca nu a facut o tranzactie in viata lui. “Si uite, am ajuns presedintele bancii? ajuns!”, exclama fericit la o masa, Bancherul.

Intrebare: e adevarat ca Bancherul pune termopane la monumentul istoric?

Din 2005…Mugur Isărescu: „Vă garantez că inflaţia se va apropia de 5% până la 1 ianuarie 2007”

“Vă garantez că inflaţia se va apropia de 5% până la 1 ianuarie 2007. Dacă se va întâmpla acest lucru, vom reduce şi nivelul rezervelor minime”, a zis Isarescu,la Iaşi.

…e bine sa ne amintim. In fond, si guvernatorii sunt oameni. Prin urmare uneori se hazardeaza d`amboulea

Dealerii valutari- oamenii care „joacă” în fiecare zi milioane de euro. Milioanele altora

Viaţa de dealer valutar nu depăşeşte 5 ani. Starea de încordare permanentă la monitorul pe care curg cursuri, grafice şi analize şi teama de a nu aduce băncii pe care o reprezinţi prejudicii, fac ca după circa 5 ani, dealerii să renunţe.

„Cazuri de leşin pe fond de stress au fost. Infarct nu, că piaţa românească nu este la fel de matură ca cea din Vest. Dar am avut colegi pe care a fost nevoie să-i înlocuim, că leşinaseră de stress” spune unul din dealerii români. El mai spune că recompensa financiară a unui dealer e pe măsura eforturilor. „Discutăm de nivelul miilor de euro. E o fericire de scută durată, însă. Trebuie să-ţi placă ce faci, altfel în mai puţin de un an te duci să te internezi la Spitalul 9”, spune dealerul. Munca unui dealer e de fapt, miza pe fler. „E nebunie. Stau în medie opt ore pe zi cu ochii în monitoare, fac calcule şi plasez bani. Mă uit cu un ochi la cursuri, la datele macroeconomice din tot felul de state, la ştiri politice, economice. Cu celălat ochi sunt atent la ce-mi comandă banca sau clientul pentru care lucrez” mai spune dealerul. Pe monitoare curg non-stop informaţii de tot felul.

Un dealer bun ştie că munca lui se împarte în două. „Trebuia să urmăreşti două componente; una pe pieţele valutare din afară, iar cealaltă de pe piaţa noastră. Pe piaţa externă, trebuie să reglezi poziţia băncii pe care o reprezinţi. De pildă, banca ta are de plătit clienţilor dobânzi scadente şi are nevoie de lei. Ca să-i obţină, vinde euro. Sau invers. Poate avea nevoie urgentă de euro sau liră sterlină pentru a achita un împrumut extern şi trebuie să vândă lei. Atunci intervii tu. Intri în piaţă şi te orientezi. Nu întotdeauna însă vinzi sau cumperi moneda de care ai nevoie în mod direct. Uneori ieşi mai avantajat printr-un schimb încrucişat. Cumperi forinţi din Ungaria, îi vinzi pe piaţa din Uruguay şi în loc, iei moneda de care ai nevoie, dacă şi cursul e bun”, explică dealerul. El mai spune că cele mai mari riscuri sunt pe piaţa operaţiunilor speculative. „Operaţiunile speculative sunt cele mai dure. Dacă legea lui Murphy are un loc unde se aplică la fix, ringul licitaţiei valutare e locul ăla. Cum să-ţi spun…? Toate calculele, toate legile economice, trendurile, toate sunt de partea ta şi teoretic, achiziţia ta e sută la sută un câştig. Ei bine, după ce intri în piaţă, câştigul teoretic devine pierdere certă”, explică dealerul. Profitul sau pierderile pot fi decise de evcenimente aleatorii, cum ar fi o explozie undeva pe glob. Noroc că riscurile la care e supus un dealer sunt limitate de sumele pe care acesta le poate juca pe piaţă. „Începi să speculezi mişcările de pe piaţă. Ştii că euro dolar e 1,2430 şi după ce te uiţi pe ştiri şi citeşti analizele grafică de pe monitor, te blindezi cu indicatorii macro, şi îţi spui că cursul va merge în 1,2480. Şi-atunci cumperi. După ce ai cumpărat, te trezeşti că nu ştiu ce explozie a avut loc într-o zonă, nu vreau să dau nume, şi ţie ţi s-a dus dracului afacerea. Ai pierdut. Noroc că banca are limită de dealer, adică nu poţi juca sume de ordinul zecilor de milioane de euro. În funţie de bancă, de funcţia pe care o ai, un dealer poate juca între 2-8 milioane de euro, iar un arbitru, 12-18 milioane. Dacă eu pierd, poate un coleg câştigă mai mult şi banca ăşi are acoperită eventuala pagubă. Ăsta e jocul”, precizează dealerul.

Cu toate astea, la noi nu au fost cazuri de colegi care să facă infarct, cum e la americani. Leşinuri, da, sunt. Asiaticii pierd oameni din cauza stressului”, spune el.

E drept, condiţiile de lucru nu se compară. În străinătate, ai câte un dealer la câte o pereche de valute. În România, lipsa de specialişti îşi spune cuvântul. „La noi, sunt până în 20 de oameni pe arbitraj, faţă de alte state care au câte 200. Acolo au dealeri specializaţi pe perechi de valute (dolar-sterlină). Ăia doar asta fac: se uită la cursurile perechii pe care sunt specializaţi. Şi dacă îi trezeşti la 4 dimineaţa, ei pot să-ţi spună cum s-a mişcat raportul valutar de care răspund în ultimele zile, pe ore. Şi mai e o fierenţă, dacă tot vorbim de piaţa externă. Unele state au şi servicii de arbitraj de noapte. Gândeşte-te că piaţa asta e una non-stop. Prima intră Europa, apoi, America. După ce americanii termină teoretic licitaţiilea, intră asiaticii. La noi încă nu s-au introdus serviciile de noapte. Nu e cazul… ”, precizează dealerul.

Cât despre piaţa internă, aici lucrurile sunt mult mai simple. „Piaţa noastră interbancară e mult mai laxă. Iar dacă mai intervine şi BNR, oricum nu ai ce să faci. Te aliniezi trendului sau pierzi. Piaţa monetară românească e şi uşor lichidă. Numai săptămâna trecută, BNR a sterilizat circa 3,8 miliarde RON, adjudecate la o dobândă medie de 8.02%. Pe piaţa noastră trebuie doar să îţi cunoşti limitele pe care banca ta ţi le impune. Ca jucător, eşti fireşte, obligat să urmăreşti să aduci băncii tale profit. Nu poţi vinde la infinit euro şi nu poţi cumpăra la infinit euro. Trebuie să te încadrezi în nişte limite stabilite strict de BNR. Joci după regulile lui Isărescu. Dar oricum, e mult mai simplu, pentru că pieţele noastre nu dispun de instrumente sofisticate, cum sunt cele din străinătate. La noi, până şi hedgingul valutar se face într-o formă oarecum primară, faţă de modul în care se „hedguiesc” marile bănci. Noi nu avem o aşa o experienţă în domeniul ăsta, ca să ne permită existenţa unei pieţe similare celor din Vest”, conchide dealerul român.

Băncile arată cu degetul către BNR:

„Dacă eliminăm influenţa rezervelor minime obligatorii (RMO), dobânzile  băncilor româneşti sunt mai mici decât cele din UE”, explică preşedintele Alpha Bank, Sergiu Oprescu. „Aici, la fiecare dolar pe care un român îl depune la bancă, eu trebuie să iau 40 de cenţi şi să-i dau Băncii Naţionale, care mă recompensează cu 0,7 la sută pentru ei. Îmi mai rămân aşadar 60 de cenţi pe care eu trebuie să-i plasez în piaţă în aşa fel încât să-mi aducă profit. De aceea, dobânzile la credite din România sunt mai mari decât cele din alte state”, a justificat Oprescu dimensiunea costului creditului din România.

Ce le lipseste bancilor romanesti :Bugetul familial, creditul testamentar, economii scutite de taxe

Conturi de buget familial (Budget Accounts)

Acest produs oferit de băncile din UE vine în întâmpinarea clienţilor care constată că anumite facturi (curent, telefon, gaz) sunt scadente la anumite date din an. Se întâmplă astfel ca, în unele luni, cheltuielile să fie foarte mari, iar în altele nesemnificative. Clientul băncii este ajutat astfel să plătească facturile totale printr-un tip special de descoperit de cont, astfel încât costul facturilor să poată fi suportat pe mai multe luni. Plafonul creditului în descoperit de cont, în cazul contului de buget, are la bază estimarea cheltuielilor pe 1 an făcută de client. Suma se împarte la 12 pentru a se stabili suma ce trebuie să fie în cont în fiecare lună. După plata facturilor, la sfârşitul anului, soldul contului de buget trebuie să fie zero (dacă estimarea a fost corectă).

Împrumuturi testamentare

Se acordă persoanelor care moştenesc nişte valori/bani în urma decesului altei persoane şi care nu dispun de fondurile necesare plăţii taxei de moştenire. O dată cu intrarea în drepturi a moştenitorului, acesta va rambursa împrumutul. În condiţii similare se pot acorda credite pentru organizarea unei nunţi, urmând ca, după încheierea evenimentului, creditul să fie rambursat din banii încasaţi ca „dar de nuntă”.

Evidenţa operaţiunilor efectuate prin cărţile de credit ale angajaţilor

unei firme

Acest serviciu permite firmelor să controleze cheltuielile pe care angajaţii

lor le fac. Se fixează o limită totală de creditare pentru societate (ca sumă a limitelor stabilite pentru fiecare angajat în parte). Aceste cărţi sunt utilizate de angajaţi ca orice carte de credit, iar lista detaliată a operaţiunilor efectuate este expediată societăţii (fiecare articol de cheltuieli şi cartea de credit la care se referă).

Conturi de economii scutite de taxe

Din cauza scăderii economiilor personale, în 1991, în Marea Britanie a fost implementat sistemul TESSA (Tax Exempt Special Savings Accounts). Orice persoană poate depune la bancă o sumă de bani (există limită maximă prestabilită), dar dobânda rezultată nu e supusă impozitării. Condiţia este de a nu face nici o retragere pe termen de 5 ani (unele bănci permit retragerea dobânzii). Deşi economiile din România sunt în aceeaşi situaţie, măsurile de încurajare a economisirii întârzie.

Nimeni nu te apără de abuzul bancar

Nici o instituţie din ţara asta nu poate controla dacă băncile nu practică taxe sau comisioane abuzive, deşi tot mai mulţi clienţi se plâng de modificările dese care au loc pe parcursul derulării contractelor de creditare. Peste noapte, mai apare câte un comision care nu exista la momentul semnării contractului sau, la scurt timp după acordarea creditului, dobânda urcă, deşi tendinţa pe piaţă este de scădere.

Băncile în cauză nu pot fi în nici un fel trase la răspundere, deoarece contractele prevăd referiri generale la aceste aspecte, respectiv se menţionează o dobândă variabilă, fără a se preciza riguros în funcţie de ce va varia aceasta sau nu se menţionează că se vor menţine comisioanele din momentul contractării pe toată perioada împrumutului. În aceste situaţii, nici Direcţia de Supraveghere din cadrul BNR, nici Consiliul Concurenţei şi nici Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului nu pot apăra clienţii băncilor de eventualele abuzuri. Reprezentanţii Băncii Centrale spun că nivelul taxelor şi comisioanelor este un drept intern al fiecărei bănci, pe care BNR nu are cum să îl încalce. “Banca Naţională nu are nici o atribuţie legată de controlul asupra taxelor şi comisioanelor practicate de bănci. Discutăm aici despre dreptul de administrare al unei bănci, în care Banca Naţională nu are cum să intervină, decât în măsura în care se produc ilegalităţi, din punctul de vedere al normelor noastre. Cu alte cuvinte, asupra nivelului comisioanelor, taxelor ori dobânzilor, nu operează, din partea Băncii Centrale, decât măsurile de politică monetară. În rest, piaţa este cea care face selecţia. Dacă de pildă, o bancă are comisioane prea mari, normal ar fi ca şi clienţii să o ocolească. BNR nu are cum să ceară vreunei bănci din sistem să modifice un anumit comision pentru că respectivul comision ar fi prea ridicat”, mi-a spus Nicolae Cinteză, şeful Direcţiei de Supraveghere al BNR.

Şi reprezentanţii Consiliului Concurenţei recunosc că au mâinile legate în ceea ce priveşte corectitudinea cu care băncile îşi fixează comisioanele. “Nivelul taxelor sau comisioanelor bancare ţine de politica fiecărei bănci, iar noi ca autoritate de concurenţă nu avem cum interveni. Atribuţiile noastre se limitează la cercetarea regulilor de concurenţă – dacă mai multe bănci nu fac înţelegeri între ele privind un anume tarif al unui serviciu, de pildă. Dacă un serviciu bancar se modifică unilateral de către o bancă, asta deja nu mai ţine de noi”, a  declarat o fatuca de la Consiliul Concurenţei.

Situaţii similare

O serie de bănci din Franţa au fost amendate pentru că s-au înţeles între ele în privinţa dobânzilor cu care operau pe piaţă. În urmă cu câţiva ani, Consiliul Concurenţei din Franţa a amendat cu câte un sfert de miliard de euro BNP, Societe Generale, Credit Lyonnaise, pentru înţelegeri care au dus la alterarea mecanismului concurenţei pe piaţa franceză a creditului. E drept, comisarii de concurenţă din Franţa au lucrat circa 7 ani pentru a reuşi să demonstreze aceste înţelegeri frauduloase.

Ce e de făcut?

“Teoretic, fiecare client poate să îşi negocieze contractul cu banca. Discutăm de un contract aici şi, ca orice contract, el ar trebui să fie negociat”, recomandă şeful supravegherii bancare din Banca Centrală. Clienţii nu sunt obligaţi să semneze contractele de creditare pe loc, ci pot să ia documentele acasă să le studieze, ori să meargă însoţiţi de un avocat specializat pe drept comercial. De fapt, contractele pe care bancherii le pun sub nasul clienţilor sunt doar de “adeziune”, prin care trebuie numai să semnezi că eşti de acord cu toate condiţiile băncii. Dacă încerci să schimbi un paragraf din contract, te împotmoleşti în birocraţia bancară. Legea nr. 289 / 2004 privind regimul juridic al contractelor de credite pentru consum arată ce trebuie să conţină acest tip de contracte: să aibă înscrise foarte clar rata, dobânzile, ca şi nivelul şi modul în care pot fi modificate comisioanele. De asemenea, contractul trebuie să prevadă clauzele privind nerespectarea unora dintre angajamentele celui împrumutat, specificându-se clar şi cu ce costuri se va face aceasta.