Spania (1978-1985): Criza s-a produs pe fondul recesiunii economice declansate de cresterea pretului titeiului din 1973 si de slaba calitate a managementului riscului si a afectat 58 din cele 110 banci existente, plus unele cooperative de credit. Autoritatile au
intervenit direct într-un numar de 52 de banci astfel: 3 au fost închise, 29 au fost restructurate, iar restul de 20 au fost nationalizate si privatizate. In cazul acestora din urma, capitalizarea s-a facut cu fonduri publice, costul întregului proces ridicându-se la circa 6 miliarde dolari.
- Norvegia (1991-1993). Principala cauza a crizei a fost liberalizarea sectorului bancar, prin eliminarea limitarilor creditului si dobânzilor. A pornit astfel o lupta acerba pentru cresterea cotei de piata, concomitent cu renuntarea de catre banci la prudenta. În plus, în perioada respectiva supravegherea bancara a fost relaxata în mod nejustificat. Astfel, numarul de inspectii on-site a fost redus de la 57 în 1980 la una si respectiv doua în 1986 si 1987 pentru un numar total de 193 de banci. În aceste conditii volumul creditelor neperformante a început sa creasca, provocând mai întâi caderea unor banci mici, apoi, în 1991, a bancilor care ocupau pozitia a doua si a patra în sistemul bancar, cu o cota de piata combinata de 24%. Rata de adecvare a capitalului pentru cea mai mare banca a coborât la 2%. În fazele initiale ale crizei, costurile acesteia au fost suportate de cele doua fonduri de garantare a depozitelor. Atunci când si bancile mari au intrat în dificultate, guvernul a înfiintat un Fond Guvernamental de Asigurarea Bancilor, care a sprijinit bancile prin infuzie de capital. Fondurile publice au fost puse la dispozitia acestora si prin Banca Centrala si un Fond Guvernamental de Investitii.
- Suedia (1991-1993). Criza a fost declansata de recesiunea economica, care a condus la reducerea preturilor din sectorul imobiliar cu peste 50% într-un interval de numai 18 luni, concomitent cu cresterea dramatica a somajului. În aceste conditii, calitatea portofoliului de credit al primelor 7 banci suedeze, cu o pondere de 90% din piata bancara, s-a deteriorat puternic, pierderile din credite însumând circa 12% din PIB. Autoritatile suedeze au introdus garantii nelimitate pentru depozitele bancare si au înfiintat în 1992 Autoritatea de Sprijinire a Bancilor. O parte din banci au fost închise.Cele viabile pe termen lung au fost capitalizate de guvern (cu reducerea corespunzatoare a valorii capitalului actionarilor existenti, pentru a se evita pericolul moral), iar activele lor neperformante au fost transferate unei entitati special înfiintate. În final, prin privatizarea actiunilor detinute de stat la bancile sprijinite si pe fondul reluarii functionarii normale a sectorului bancar, statul si-a recuperat sumele alocate.
Elvetia (1991-1996). Criza a fost urmarea scaderii acentuate a preturilor în sectorul imobiliar, pe fondul recesiunii economice, în conditiile unei expuneri ridicate a bancilor pe împrumuturi garantate cu ipoteci.Criza a afectat cele mai multe banci, cu un volum total al creditelor neperformante estimat la 42 miliarde franci elvetieni, aproximativ 10% din PIB, dar numai o mica parte a costurilor a fost suportata din fonduri publice. Metoda utilizata a fost de a „convinge” bancile mari sa le absoarba pe cele mici (7 cazuri rezolvate în acest mod), iar bancile aflate în dificultate sa fuzioneze cu altele mai puternice (20 de situatii). Atunci când solicitarile CFSB nu au fost îndeplinite, bancile slabe au fost închise rapid.
- Japonia (1994-2005). Cauzele crizei au fost în principal prabusirea preturilor activelor financiare si imobiliare la începutul anilor 1990 si practicile bancilor japoneze de a acorda credite fara o analiza fundamentata a situatiei financiare a debitorului, ci doar pe baza bunelor relatii stabilite în timp. În plus, criteriile impuse de reglementari pentru provizioanele de risc împiedicau constituirea acestora la un nivel corespunzator. Pe parcursul crizei au falimentat un numar de 18 banci si 158 institutii de credit 75 cooperatiste. În majoritatea cazurilor, afacerile acestora au fost transferate altor banci,
pierderile fiind suportate de statul japonez, care pentru o perioada (iunie 1996 – martie 2001) si-a asumat si garantarea integrala a depozitelor (ulterior aceasta perioada a fost
prelungita de mai multe ori, pâna în martie 2005). Pentru bancile mari, statul japonez a
realizat în mod repetat injectii de capital sub forma de datorie subordonata si preferred
stocks. Pe parcursul crizei au fost înfiintate mai multe institutii: Banca de lichidare si
recuperare (septembrie 1996), reorganizata ca agentie nebancara în aprilie 1999, Agentia de Supraveghere Financiara, care a preluat atributiile de supraveghere bancara de la Banca Japoniei si Ministerul Finantelor, si Bridge Bank of Japan (martie 2002), care a preluat activele si pasivele nete de pierderi ale unor banci declarate în faliment. Costul crizei pâna în septembrie 2001 a fost estimat la 102 trilioane yeni, adica 20% din PIB-ul Japoniei.
- Venezuela (1994-1998). Criza a avut atât cauze macroeconomice, cât si cauze legate de functionarea sistemului bancar. Pe plan macroeconomic, economia venezueleana era puternic dependenta de pretul titeiului. O reducere semnificativa a acestuia la începutul anilor ’90 a provocat numeroase dificultati sectorului real, inclusiv în rambursarea creditelor. Pe de alta parte, bancile erau prinse în relatii de grup care le faceau sa acorde credite fara respectarea practicilor prudentiale. În sfârsit, atributiile pe linia supravegherii erau foarte divizate, ceea ce a slabit capacitatea de anticipare si de reactie a autoritatilor: Ministerul Finantelor detinea atributiile de reglementare, Superintendenta Bancilor asigura supravegherea, dar era subordonata tot Ministerului Finantelor, ceea ce facea ca activitatea sa sa fie politizata, iar Banca Centrala asigura rolul de împrumutator de ultima instanta. Criza s-a declansat întâi la una dintre bancile mari, care a intrat în încetare de plati, apoi a contaminat si o mare parte din restul sistemului. Autoritatile au închis 8 banci în iunie 1994, au nationalizat 4 banci mari si mijlocii în august – decembrie 1994 si au închis înca 4 banci mai mici între februarie – august 1995. Sprijinul major în rezolvarea crizei a venit însa de la cresterea pretului titeiului în 1996.
Indonezia (1997-2000). Liberalizarea contului de capital la începutul anilor ’90 a
condus la intrarea în tara a unor fluxuri de capital speculativ importante si la mentinerea
unui curs de schimb supraevaluat al monedei nationale. În 1997, devalorizarea brusca a
monedei nationale thailandeze a creat panica în regiune si a provocat retragerea capitalurilor speculative din tarile din zona, inclusiv din Indonezia. Acest lucru a condus la o depreciere accentuata si a rupiei indoneziene si la prabusirea pietei bursiere si a celei imobiliare. Bancile thailandeze, puternic expuse riscului de piata si ale caror practici în domeniul creditarii nu erau asezate pe baze prudentiale solide, au fost puternic afectate. Raspunsul la criza al autoritatilor indoneziene s-a materializat în închiderea unui numar de 38 banci, asigurarea unui sprijin masiv de lichiditate pentru altele, dintre care 55 au fost preluate de o nou înfiintata Agentie pentru Restructurare Bancara. Dintre acestea, o parte au fost nationalizate, altele au fost recapitalizate cu sprijinul sectorului privat, iar altele au fost determinate sa fuzioneze. Alaturi de Indonezia, într-o masura mai redusa, dar totusi semnificativa, au fost afectate de crize ale sectorului bancar în aceeasi perioada si din motive asemanatoare si Coreea de Sud, Malaiezia, Filipine si Thailanda.
- Rusia (1998-1999). Si criza din Rusia a avut ca punct de pornire problemele macroeconomice cu care se confrunta tara. În momentul izbucnirii crizei, statul rus se
împrumuta cu dobânzi exorbitante pe piata interna (prin emiterea de titluri de stat – asanumitele GKO), mentinând un curs al rublei mult supraevaluat. La un moment dat,
tensiunile acumulate au erupt, iar statul a fost obligat sa devalorizeze masiv rubla si în
acelasi timp a stopat platile la o parte din datoria interna. Modul de reactie la criza a
fost foarte putin ortodox: statul nu a fortat închiderea bancilor devenite insolvabile (de
altfel, o lege a falimentelor bancare a fost emisa abia în 19991) si a permis tacit suspendarea platilor de catre bancile aflate în dificultate. O parte dintre depozitele
nerambursate au fost totusi transferate la Sberbank (cea mai mare banca ruseasca, cu
capital de stat), întrucât nu exista nici un fond de garantare a depozitelor. De asemenea,
banca centrala a acordat împrumuturi pe termen de pâna la un an unor banci cu
probleme de lichiditate.
Turcia (2000-2004). Ca si în cazul Rusiei, bancile au finantat din împrumuturi. Un numar de circa 200 banci au fost totusi lichidate voluntar sau la presiunea creditorilor.
77 externe în valuta datoria interna în moneda nationala a statului turc, care oferea dobânzi ridicate. În noiembrie 2000, statul turc a renuntat sa mai protejeze lira, care s-a
devalorizat cu peste 50% în câteva luni. Bancile au suferit pierderi substantiale din
diferente de curs. La aceste probleme s-au adaugat practicile frauduloase privind creditele acordate partilor aflate în relatii speciale cu bancile (multe banci private turcesti apartineau unor familii care aveau interese în alte domenii si erau utilizate pentru a finanta aceste afaceri). Ca raspuns la criza, statul turc a anuntat garantarea totala a depozitelor la banci. Un numar de peste 20 dintre acestea au fost nationalizate si ulterior închise, fuzionate sau, dupa recapitalizare si restructurare, privatizate. Reglementarile prudentiale au fost substantial întarite, în principal în ceea ce priveste acordarea de credite si autorizarea actionarilor.
Argentina (2000-2004). Tot o devalorizare masiva a stat si la baza crizei bancare din aceasta tara, singura dintre cele mentionate unde sistemul bancar nu avea practic slabiciuni majore, iar problemele au fost induse exclusiv de autoritati, care au încercat o
rezolvare a crizei economice cu care se confrunta tara trecând o parte din costuri în
sarcina bancilor. Astfel, autoritatile au impus o înghetare a retragerii depozitelor în
valuta din banci (decembrie 2001), ceea ce a provocat asedierea acestora de catre deponenti. În final, rezolvarea crizei bancare a venit odata cu solutionarea crizei economice, fara a fi necesare masuri deosebite pe linia supravegherii.
